Determinarea instanței competente să soluționeze o cerere de divorț reprezintă o etapă esențială în desfășurarea procedurii judiciare, în special atunci când raportul juridic dintre soți prezintă elemente de extraneitate.
O situație particulară intervine atunci când ambii soți locuiesc în afara teritoriului României, dar intenționează să obțină desfacerea căsătoriei în fața instanțelor judecătorești române.
Într-o asemenea ipoteză, stabilirea competenței teritoriale presupune aplicarea unor dispoziții procedurale speciale, a căror interpretare a generat, în practică, soluții jurisprudențiale neunitare.
În vederea asigurării unei aplicări uniforme a legii, ÎCCJ, prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a clarificat condițiile în care soții pot desemna, prin acord, instanța competentă să soluționeze cererea de divorț.
Elementul central al acestei interpretări îl constituie necesitatea existenței unui acord expres al ambelor părți, simpla conduită procesuală pasivă a unuia dintre soți nefiind suficientă pentru a fundamenta alegerea instanței.
Competența teritorială în materia divorțului
Regulile referitoare la competența teritorială în procedura divorțului sunt reglementate de art. 915 din Codul de procedură civilă.
Legiuitorul a instituit un sistem de determinare succesivă a instanței competente, având în vedere legătura dintre soți și anumite criterii teritoriale relevante.
Astfel, ca regulă generală, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția ca cel puțin unul dintre aceștia să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.
În situația în care soții nu au avut o locuință comună sau niciunul dintre aceștia nu mai locuiește în circumscripția ultimei locuințe comune, competența revine judecătoriei în a cărei circumscripție își are locuința pârâtul.
În continuare, dacă pârâtul nu are locuința în România, iar instanțele române dispun de competență internațională, cererea poate fi introdusă la judecătoria în a cărei circumscripție își are locuința reclamantul.
Prin instituirea acestor reguli, legiuitorul urmărește asigurarea previzibilității procedurii judiciare și evitarea dificultăților privind identificarea instanței competente.
Regimul juridic aplicabil atunci când ambii soți locuiesc în străinătate
O reglementare distinctă este prevăzută de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aplicabilă situației în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința pe teritoriul României.
Potrivit acestei dispoziții, soții au posibilitatea de a conveni asupra introducerii cererii de divorț la oricare dintre judecătoriile din România.
Prin urmare, legea recunoaște părților posibilitatea de a desemna instanța competentă din punct de vedere teritorial, în condițiile existenței unui acord valabil.
Această posibilitate nu reprezintă însă un drept unilateral al reclamantului de a alege instanța pe care o consideră convenabilă.
Alegerea instanței trebuie să constituie rezultatul manifestării concordante de voință a ambilor soți.
În absența unui asemenea acord, legiuitorul stabilește în mod expres o competență teritorială subsidiară, care revine Judecătoriei Sectorului 5 București.
Astfel, în ipoteza în care ambii soți locuiesc în străinătate, iar instanțele române sunt competente să soluționeze divorțul, pot fi identificate două situații juridice distincte:
Existența unui acord expres: cererea de divorț poate fi introdusă la judecătoria din România desemnată de comun acord de către soți.
Inexistența unui acord expres: competența teritorială aparține Judecătoriei Sectorului 5 București.
Această distincție prezintă o importanță practică deosebită, întrucât influențează legalitatea sesizării instanței și desfășurarea ulterioară a procesului.
În practica instanțelor judecătorești au existat interpretări diferite cu privire la modalitatea în care trebuie exprimat acordul soților pentru alegerea instanței competente.
Problema juridică a vizat, în esență, posibilitatea de a considera că pârâtul acceptă competența instanței sesizate de reclamant atunci când nu formulează obiecțiuni, nu depune întâmpinare sau nu se prezintă la judecată.
Pentru înlăturarea acestor divergențe, ÎCCJ, prin completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, a pronunțat Decizia nr. 20/2016.
Instanța supremă a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părților privind alegerea instanței competente să soluționeze cererea de divorț trebuie să fie exprimat expres.
Această dezlegare exclude posibilitatea fundamentării competenței teritoriale pe existența unui consimțământ prezumat sau dedus exclusiv din comportamentul procesual al pârâtului.
Cu alte cuvinte, faptul că unul dintre soți introduce cererea de divorț la o anumită judecătorie nu este suficient pentru a atrage competența acelei instanțe, dacă celălalt soț nu și-a manifestat în mod expres acordul cu privire la alegerea acesteia.
Interpretarea oferită de Înalta Curte consacră, astfel, caracterul explicit al manifestării de voință necesare pentru aplicarea convenției privind competența teritorială.
Tăcerea și pasivitatea procesuală nu echivalează cu acceptarea instanței.
Una dintre cele mai importante consecințe ale Deciziei nr. 20/2016 privește delimitarea dintre acordul expres și comportamentul procesual pasiv.
În acest sens, simpla împrejurare că pârâtul nu contestă competența instanței nu poate fi interpretată automat ca o acceptare a alegerii făcute de reclamant.
De asemenea, neprezentarea pârâtului la termenele de judecată nu reprezintă, prin ea însăși, o manifestare de voință în sensul acceptării competenței teritoriale.
Aceeași concluzie este aplicabilă și în ipoteza în care pârâtul nu formulează întâmpinare.
Aceste împrejurări nu pot suplini cerința legală a exprimării exprese a acordului.
Rațiunea unei asemenea interpretări constă în necesitatea protejării voinței reale a părților și în prevenirea atribuirii unor efecte juridice unei conduite care nu exprimă, în mod neechivoc, consimțământul privind alegerea instanței.
Prin urmare, lipsa opoziției nu trebuie confundată cu existența acordului, cele două situații având semnificații juridice diferite.
Consecințele inexistenței acordului asupra competenței teritoriale
În situația în care ambii soți locuiesc în afara României și nu există un acord expres privind desemnarea unei anumite judecătorii, devine incidentă regula subsidiară prevăzută de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În această ipoteză, competența teritorială revine Judecătoriei Sectorului 5 București.
Soluția legislativă are rolul de a elimina incertitudinile referitoare la instanța care poate fi sesizată și de a împiedica alegerea unilaterală a unei judecătorii în lipsa consimțământului ambelor părți.
Spre exemplu, dacă doi soți locuiesc în străinătate, iar unul dintre aceștia formulează o cerere de divorț la o judecătorie din România, fără ca celălalt să își fi exprimat acordul cu privire la alegerea instanței, simpla lipsă a unei contestații din partea pârâtului nu este suficientă pentru a justifica aplicarea convenției de alegere a competenței.
Într-o asemenea situație, instanța sesizată trebuie să analizeze competența teritorială prin raportare la dispozițiile legale și la interpretarea obligatorie stabilită de ÎCCJ.
Este important de subliniat că aceste reguli privesc competența teritorială internă și presupun existența competenței internaționale a instanțelor române, aspect care se verifică distinct, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.
Deciziile pronunțate de ÎCCJ în soluționarea recursurilor în interesul legii urmăresc unificarea practicii judiciare și asigurarea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor legale.
În conformitate cu art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Din această perspectivă, Decizia nr. 20/2016 prezintă o relevanță juridică semnificativă atât pentru instanțele judecătorești, cât și pentru persoanele care intenționează să inițieze o procedură de divorț în România, deși locuiesc în străinătate.
Principiul fundamental desprins din această hotărâre este acela că desemnarea convențională a instanței competente presupune existența unui acord expres al ambilor soți.
În consecință, tăcerea pârâtului, neprezentarea acestuia la judecată ori neformularea întâmpinării nu pot fi asimilate unei manifestări exprese de voință privind alegerea instanței.
În lipsa acordului cerut de lege, competența teritorială aparține Judecătoriei Sectorului 5 București, în condițiile prevăzute de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Recent Comments