Perioada în care Solomon s-a aflat la conducerea Israelului a fost una plină de pace. Potrivit scrierilor biblice, Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon în vis și l-a întrebat ce își dorește iar acesta a cerut înțelepciune pentru a-și conduce oamenii cât mai bine și cât mai corect.

Regele Solomon a fost renumit pentru judecățile sale pline de înțelepciune.

Povestea Judecății lui Solomon, regăsită în 1 Regi 3:16-28, poate fi un exemplu arhetipal al unui judecător imparțial care dă dovadă de înțelepciune în pronunțarea unei hotărâri în procesele referitoare la minori.

Povestea începe cu cele două femei care împart o casă și care au născut recent, la câteva zile una de alta și care vin  la regele Solomon pentru a judeca o dispută. Unul dintre bebelușii lor a murit în timpul nopții. Prima femeie susține că bebelușul mort aparținea celei de-a doua femei, care apoi a schimbat copiii. A doua femeie neagă această acuzație, susținând că acel copil rămas viu este al ei.

Regele Solomon cere o sabie, hotărând să rezolve problema tăind copilul în două, astfel încât fiecare să poată poseda jumătate din copil. A doua femeie este de acord cu această judecată, prima femeie spune că va renunța la copil mai degrabă decât să-și vadă copilul ucis. Solomon realizează că prima femeie trebuie să fie mama adevărată.

Regele Solomon, cu această strategie, a reușit să discearnă pe adevărata mamă de non-mamă, sugerând că o mamă ”adevărată”, o mamă bună, ar prefera să-și dea copilul departe decât să-l vadă vătămat. Regele a declarat-o pe prima femeie adevărata mamă deoarece o mamă ar renunța chiar și la copilul ei dacă ar fi necesar pentru  a-i salva viața. În schimb, răspunsul celeilalte femei este într-adevăr înfiorător.

Prin analogie, cele două mame reprezintă părinții din ziua de azi care se luptă pentru exercitarea autorității părintești sau stabilirea domiciliului copilului la locuința fiecăruia dintre ei.

Un părinte, dorind autoritatea părintească exclusivă sau stabilirea domiciliului copilului la el, este dispus să lupte pentru aceasta până la capăt, implicând de cele mai multe ori și copiii în aceste conflicte, în dauna sănătății lor emoționale.

De prea multe ori părinții neglijează interesul superior al copiilor și se folosesc de aceștia ca simpli pioni pentru a se răzbuna sau pentru  a exercita control sau putere asupra celuilalt părinte astfel cum se întâmplă în cazurile de alienare parentală când acești copii sunt folosiți de către părintele alienator în demersul înstrăinării celuilalt părinte din viața acelor copii.

Un părinte care dorește împărțirea în jumătate a copilului ( a doua femeie- în rolul părintelui alienator) este atât de investit în lupta pentru putere cu celălalt părinte încât sentimentele copiilor fie nu contează, fie părintele nu are capacitatea de a vedea perspectiva cea mai bună din punct de vedere al stabilității emoționale a copilului.

În rolul primei femei se află de cele mai multe ori părintele înstrăinat care este nevoit o perioadă să accepte și să aleagă o situație de compromis (de ex. ca minorul să rămână la locuința părintelui alienator) până la soluționarea definitivă a procesului, sperând într-o soluție la fel de înțeleaptă ca cea a regelui Solomon.

Uneori, atunci când părinții sunt în conflict, un părinte simte că este mai ”apt” decât celălalt.

Părintele ”apt” este acela care se poate conecta emoțional cu acel copil, care îi poate oferi suport afectiv și o îngrijire corespunzătoare, care se poate ocupa de creșterea și educarea optimă a copilului, care nu îngrădește relaționarea copilului cu celălalt părinte, care are abilități parentale și un stil parental autentic, care nu are un istoric de violență/abuz asupra copilului, care manifestă empatie dar și disponibilitate de a implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil, respectând drepturile părintești ale acestuia din urmă  și care îi poate satisface copilului nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie.

Deseori, în instanța de judecată, celălalt părinte descoperă că vrea să devină părintele implicat care nu  a fost niciodată.

Părintele care restricționează accesul celuilalt părinte în relaționarea cu propriul copil, sub diferite pretexte, se prezintă în fața copilului ca un adevărat erou, salvator, protector, manifestând față de acesta o hiperprotecție, reducând copilul la ideea de ”proprietate” a sa, copilul înțelegând, în mod eronat, că aceea este o dragoste reală. Copiii, prin prisma vârstei și a lipsei capacității de discernământ, nu disting acțiunile insidios întreprinse de către acest părinte, copilul trăind într-o realitate distorsionată, astfel cum îi este prezentată.

Morala judecății lui Solomon ar putea fi că un părinte dispus să sacrifice un copil pentru  a câștiga o luptă pentru putere este puțin probabil să fie un părinte adecvat pentru copil.

A fi un părinte bun nu se măsoară doar prin ceea ce faci sau cum faci ci prin ceea ce devine copilul tău pe cont propriu.

                                                                                         ***