În contextul despărțirilor sau a divorțurilor conflictuale, unii părinți ajung să își folosească proprii copii ca pe niște pioni într-un joc emoțional și psihologic toxic.
Înstrăinarea părintească, definită ca fiind o ”formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți, în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează sau acceptă și folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate nejustificate sau disproportionate față de celălalt părinte” prin Legea272/2004, devine un mecanism prin care un părinte își manipulează copiii pentru a-și consolida imaginea de „părinte bun” în fața societății, în timp ce erodează sistematic relația copiilor cu celălalt părinte.
Această practică nocivă nu doar că afectează profund dezvoltarea emoțională a copilului, dar servește și ca un instrument puternic de control și răzbunare împotriva fostului partener.
În astfel de procese, instanța de judecată devine o scenă de luptă pentru putere și dominare, ambiții și orgolii personale, părintele care înstrăinează nefiind preocupat să demonstreze că poate fi un părinte iubitor și grijuliu ci că celălalt părinte este inapt sau nepotrivit în a-și manifesta rolul de părinte alături de copil.
Această situație implică mai multe nuanțe și mecanisme subtile, fiecare reflectând dinamica puterii și manipulării în relația dintre părintele care înstrănează, copii și celălalt părinte.
1. Copiii devin instrumente de manipulare emoțională.
Un părinte care înstrăinează își folosește copiii pentru a crea o imagine favorabilă despre sine, atât în ochii lor, cât și în fața lumii exterioare. Prin manipularea percepției copiilor, părintele reușește să stabilească un fel de „loialitate” exclusivă, convingându-i că doar el este de partea lor și că celălalt părinte nu le poate oferi aceeași afecțiune sau sprijin.
În realitate, copiii sunt încurajați subtil sau direct să respingă orice legătură cu celălalt părinte. Astfel, părintele manipulator își prezintă rolul în relația cu proprii copii ca fiind unul de protector, implicat emoțional și dăruit, în timp ce celălalt este descris ca fiind lipsit de grijă și interes.
2. Dorința de control. Părintele bun este doar cel care „câștigă” loialitatea copiilor.
Înstrăinarea părintească este și despre putere. Părintele care inițiază acest proces (de înstrăinare părintească) folosește copiii pentru a-și asigura controlul total asupra lor, determinându-i să se alinieze cu el. Această aliniere servește ca o dovadă publică a „succesului” său ca părinte.
Acest tip de părinte își dorește nu doar aprobarea copiilor, ci și pe cea a societății. Prin crearea unei realități distorsionate în care copiii îi iau partea și îl resping pe celălalt părinte, el reușește să obțină susținerea celor din jur, inclusiv a prietenilor și a familiei extinse.
Astfel, percepția asupra sa ca „părinte bun” este amplificată, în timp ce imaginea celuilalt părinte se urmărește intenționat a fi distrusă.
De altfel, cea mai bună apărare a unui astfel de părinte în fața lumii [pentru că este foarte importantă imaginea sa în societate, urmărind să o apere cu orice preț] va fi aceea că ”are copiii de partea sa”.
În aceste condiții, cei din jurul lor [evident cel mai adesea cei care posedă puține informații cu privire la tiparul sau personalitatea unor astfel de părinți] vor crede ”apărarea” sa, nefiind nimic altceva decât o mască bine construită, care ascunde adevăratele sale intenții.
Masca este menită să câștige aprobarea judecătorilor și a societății, în timp ce copilul devine victima acestei lupte pentru putere și răzbunare.
Această nevoie de validare socială explică de ce mulți părinți recurg la astfel de tactici, prezentându-se ca fiind părinți devotați, în timp ce celălalt părinte este denigrat.
În acest mod, se crează o percepție falsă în fața comunității, unde părintele manipulator pare a fi ”cel bun”, sacrificând în mod conștient sănătatea emoțională a copilului pentru a-și proteja imaginea.
3. Distrugerea emoțională a celuilalt părinte
În multe cazuri, motivul principal al înstrăinării parentale este răzbunarea. Părintele manipulator își folosește copiii nu doar pentru a se prezenta într-o lumină favorabilă, ci și pentru a distruge sistematic relația copiilor cu celălalt părinte. Durerea provocată prin înstrăinarea copiilor devine un instrument de răzbunare.
În acest fel, părintele care a inițiat înstrăinarea simte că are „controlul” asupra relației și își îndeplinește dorința de a-l „pedepsi” pe fostul partener prin suferință emoțională.
Un astfel de părinte este, în esență, lipsit de empatie, orientându-se exclusiv spre propriile nevoi de control, dominare și manipulare iar rapoartele de specialitate indică de cele mai multe ori diferite tulburări de personalitate.
Recent Comments