Autoritatea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care părinții le au față de copiii lor minori. În mod obișnuit, aceasta este exercitată în comun de ambii părinți, chiar și după divorț sau separare, în baza principiului interesului superior al copilului.
Cu toate acestea, în situații excepționale, când unul dintre părinți manifestă un dezinteres evident, neglijența sau comportamente care pun în pericol bunăstarea copilului, instanța poate dispune exercitarea exclusivă a autorității părintești de către celălalt părinte.
Potrivit legii, instanța poate dispune ca numai unul dintre părinți să exercite autoritatea părintească daca acest lucru este justificat de interesul superior al copilului.
Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte încălcarea gravă sau repetată a autorităţii părinteşti a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinţilor de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
În egală măsură, pot constitui motive: abandonul sau dezinteresul manifestat de unul dintre părinți – lipsa oricărei implicări în creșterea copilului, absența de la momente esențiale ale vieții acestuia, refuzul de a contribui la educație și dezvoltare; neimplicarea în decizii esențiale privind copilul – situația în care unul dintre părinți nu își exercită obligațiile legale și nu participă la luarea deciziilor privind sănătatea, educația si bunăstarea copilului; refuzul constant de a colabora în exercitarea autorității părintești – blocarea accesului la educație, refuzul de a permite tratamente medicale necesare sau orice alte acțiuni care afectează negativ copilul.
Dispunerea exercitării exclusive a autorității părintești nu îl exonerează pe părintele înlăturat de la exercițiul acesteia de obligația de întreținere și de dreptul de a menține legături personale cu minorul, cu excepția situațiilor în care acest lucru ar fi dăunător copilului.
În cadrul unui proces recent, am asistat cu succes un client – tată al copiilor – care a solicitat exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra copiilor minori, având în vedere dezinteresul constant manifestat de mama copiilor. După separare, mama nu s-a implicat în creșterea și educarea copiilor, manifestând dezinteres total față de copii. Nu a contribuit financiar la creșterea acestora, nu a participat la deciziile legate de educația și sănătatea lor și a refuzat constant să se implice în viața lor de zi cu zi.
Instanța a reținut că prezența mamei în viața copiilor este inexistentă, ceea ce contravine principiului interesului superior al minorilor. În consecință, prin hotărâre judecătorească, a fost stabilit ca autoritatea părinteasca va fi exercitată exclusiv de tatăl copiilor, iar domiciliul copiilor va rămâne la acesta.
Cazul prezentat demonstrează ca exercitarea exclusivă a autorității părintești este o măsura excepțională, dar necesară în situații în care unul dintre părinți manifestă dezinteres total față de copii.
Decizia instanței de a acorda tatălui autoritatea părintească exclusivă a avut efecte benefice pentru copii, oferindu-le stabilitate, siguranță și un cadru propice dezvoltării lor. Aceasta hotărâre reflectă faptul că interesul superior al copilului prevalează, iar instanța poate interveni ferm atunci când unul dintre părinți nu își îndeplinește obligațiile legale.
Recent Comments