În contextul proceselor civile ce implică autoritatea părintească, opinia copilului aduce o perspectivă valoroasă, însă echilibrul în evaluarea acesteia este esențial.
În legislația internațională se recunosc drepturile copiilor ca fiind de o importanță esențială și se promovează consultarea și luarea în considerare a opiniilor copiilor în toate deciziile care îi afectează, în funcție de vârsta și de maturitatea acestora.
În dreptul UE, articolul 24 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E. prevede că minorii își pot exprima în mod liber opinia, care se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.
CJUE a argumentat că audierea unui copil nu constituie un drept absolut, dar că, dacă o instanță decide că audierea este necesară, aceasta trebuie să îi asigure posibilitatea reală și efectivă de a se exprima. De asemenea, instanța trebuie să ia toate măsurile necesare pentru organizarea acestor audieri, ținând seama de interesul superior al copilului și de circumstanțele fiecărui caz. [1]
CEDO consideră că, deşi jurisprudenţa sa impune luarea în considerare a opiniilor copiilor, aceste opinii nu sunt neapărat imuabile, iar obiecţiile lor, cărora trebuie să li se acorde atenţia cuvenită, nu sunt neapărat suficiente pentru a fi puse deasupra intereselor părinţilor, în special atunci când este vorba de legături periodice cu copiii lor. Dreptul unui copil de a-şi exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat ca oferind un drept de veto necondiţionat copiilor, fără a lua în considerare alţi factori şi a efectua o examinare în scopul determinării interesului superior al copilului; în mod normal, acest interes impune menţinerea legăturilor personale ale copilului, cu excepţia cazurilor în care acest lucru ar dăuna sănătăţii şi dezvoltării copilului. [2]
Convenția europeană privind exercitarea drepturilor copiilor se referă la dreptul copiilor de a‑și exprima liber opinia. Articolul 12 alin. (1) din CDC prevede că un copil capabil de discernământ are dreptul de a‑și exprima liber opinia în legătură cu toate problemele care îl privesc, opinia copilului urmând să fie luată în considerare în conformitate cu vârsta și cu gradul său de maturitate.
Convenția O.N.U., cu privire la drepturile copilului a subliniat, de asemenea, garantarea dreptului copilului capabil de discernământ de a‑și exprima liber opinia în legătură cu toate problemele care îl privesc, opinia copilului urmând să fie luată în considerare ținându-se seama de vârsta și de gradul său de maturitate.
Potrivit Codului civil , ”ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.” Însă, ”opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.”
Rezumând, opinia copilului poate fi, fără îndoială, relevantă însă trebuie evaluată și luată în considerare în raport cu vârsta acestuia și gradul de maturitate. Aceasta implică evaluarea nivelului de înțelegere și a capacității de discernământ a copilului, fiind important ca deciziile să fie luate într-un mod care să țină cont de perspectiva și necesitățile individuale ale fiecărui copil în raport cu interesul superior al acestuia.
Totuși, este important să recunoaștem că perspectiva copilului poate fi limitată din punct de vedere legal și psihologic, deciziile neputând fi luate exclusiv pe baza opiniei sale, având în vedere următoarele:
- Copiii pot avea o capacitate limitată de a înțelege informațiile și consecințele deciziilor într-un mod complet și detaliat. Acest lucru poate limita perspectiva lor în ceea ce privește impactul pe termen lung al diferitelor alegeri.
- Copiii nu au aceeași experiență de viață și cunoștințe ca adulții, ceea ce poate afecta abilitatea lor de a înțelege contextul și circumstanțele legate de situația lor sau de a evalua consecințele diferitelor alegeri.
- Copiii pot avea dificultăți în exprimarea sentimentelor și a gândurilor lor, ceea ce poate duce la subevaluarea sau subestimarea perspectivelor lor.
- Copiii pot fi influențați de presiunea socială sau de factori externi cum ar fi opinia părinților (în special opinia părintelui rezident, dacă există o influență negativă din partea acestuia cu privire la părintele nerezident) sau alte persoane cu autoritate, ceea ce poate distorsiona sau limita perspectiva lor în procesele decizionale.
De altfel, la stabilirea locuinței minorului, în determinarea interesului superior al copilului, potrivit legii [³], se au în vedere cel puțin următoarele:
- nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
- opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
- istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
- capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
- menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
- disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;
- disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;
- situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
- istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane.
- distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.
Astfel că, procesul civil trebuie să implice o evaluare exhaustivă a tuturor factorilor implicați. Opinia copilului reprezintă doar unul dintre acești factori, iar echilibrul în analiza sa este esențial pentru obținerea unor decizii juste și echitabile.
Limitând ponderea opiniei copilului, se oferă o protecție suplimentară împotriva posibilelor manipulări sau influențe nefavorabile din partea unuia dintre părinți, evitându-se astfel pronunțarea unor decizii bazate pe informații distorsionate.
Prin menținerea echilibrului în proces, autoritatea instanței de judecată rămâne intactă. Aceasta poate lua decizii informate, având în vedere multiple perspective și criterii relevante.
Desigur, opinia copilului rămâne un element considerabil. Cu toate acestea, nu ar trebui să dețină un rol determinant. Ascultarea minorului trebuie să coexiste cu o evaluare cuprinzătoare a tuturor factorilor implicați pentru a se asigura o justiție echitabilă și bine fundamentată în cadrul proceselor civile.
***
[1] CEDO, Cauza R.I. şi alţii împotriva României pct. 58, 4 decembrie 2018
[2] 69 CJUE, C-491/10 PPU, Joseba Andoni Aguirre Zarraga/Simone Pelz, 22 decembrie 2010.
[³] Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Art. 2(6), Art. 21
Recent Comments