Alienarea parentală este un  proces ce cunoaste o desfasurare în timp, astfel că vorbim despre existența unor  3 stadii, potrivit profesorului de psihiatrie Richard A. Gardner în  ”The Parental Alienation Syndrome”:

• stadiul usor : atunci când copilul manifestă doar o parte din cele mai importante simptome iar legătura cu părintele respins și familia acestuia  este menținută. Dacă familia beneficiză de consiliere psihologică și este ajutată, există o posibilă îmbunătățire a situației;
• stadiul moderat: în această fază campania de denigrare este demarată și sunt prezente aproape toate simptomele menționate. Este prezentă agresivitatea, ostilitatea și se întrevede și manipularea. Dacă se intervine terapeutic, există șanse ca situația să evolueze pozitiv. În caz contrar, dacă se prelungește pe o perioadă mai mare de timp, alienarea se poate transforma în stadiul sever;
• stadiul sever: copilul își respinge cu învervșunare părintele alienat, toate simptomele menționate sunt prezente, copilul manifestă agresivitate fără vinovăție, lipsa ambivalenței este evidentă iar evoluția situației este una problematică. 

În acest stadiu (sever) putem vorbi de un refuz categoric.

Însă, atât în stadiul ușor cât și în stadiul moderat poate fi reținută alienarea parentală și cu atât mai mult în cazul unui refuz categoric în stadiul sever .

Dar nu putem face referire la alienare parentală doar în cazul unui refuz categoric ci în toate stadiile, conform criteriilor de diagnosticare a alienării parentale stabilite de R. Gardner, prin stabilirea unui nivel minim, moderat sau sever.

Acest refuz al copilului, preponderent în primele 2 stadii este unul parțial, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat sau poate accepta contactul cu acesta, la influența părintelui alienator, întrucât vorbim despre ceea ce psihologii numesc manipulare și ”spălare pe creier”, fiind în realitate un refuz indus.

Prin urmare, există cazuri când copiii acceptă contactul cu părintele înstrăinat într-o anumită zi și refuză categoric  de a dormi la acel părinte sau de a sta pe o perioadă mai lungă de timp, părintele respins neavând deficiențe parentale, nefiind abuziv cu copilul său, percepția minorului fiind nerealistă și distorsionată.

Potrivit autorului și psihoterapeutului Ross Rosenberg, ”manipularea prin distorsiune este o strategie de spălare a creierului și este completă atunci când povestea de viață a copilului se subordonează ficțiunii părintelui său.”

Prin manipulare, părintele alienator urmărește să pună copilului ”ochelari de realitate virtuală”, obligându-l și manipulându-l să renunțe la percepțiile lui reale și să adopte perspectiva distorsionată a părintelui său.

O definiție combinată a acestei manipulări conform dicționarelor Cambridge, Oxford și Merriam Webster, este următoarea: ”A-i face pe copii să creadă doar ceea ce vor ei să creadă, spunându-le cotinuu că este adevărat și împiedicând orice altă informație să ajungă la ei. (Asa se explică astfel că acești copii trăiesc într-un mediu supravegheat și controlat îndeaproape de către părinții alienatori, aceștia neeexpărimându-și acordul pentru consilierea psihologică a copilului sau pentru a merge în diferite alte tabere, excursii cu alți copii decât cu cei care fac parte din grupul părinților alienatori pentru a urmări informațiile care ajung la copii. De altfel, parinții alienatori interoghează copilul în amănunt atunci când acesta își petrece timpul cu părintele alienat sau în alte medii necunoscute părintelui alienator.)”

De multe ori acești copiii pot manifesta un comportament simulat chiar și în cadrul efectuării unei expertize/evaluări psihologice sau în cadrul audierii în fața instanței de judecată astfel încât atât psihologii cât și magistrații vor trebui să deceleze cu claritate opțiunea reală a copilului ce se ascunde în spatele refuzului acestuia, prin raportare la întregul ansamblu probator al cauzei (înscrisuri, martori, înregistrări audio/video, mesaje, expertiză etc.) dar și a situației de fapt.

Evident, fiind un ”abuz psihologic cu ușile închise”, astfel cum susțin psihologii ce investighează astfel de cazuri sau ”abuz emoțional subtil” e necesară o analiză mai profundă din partea tuturor celor implicați.

Si dacă atunci când vorbim de alienare parentală vorbim de abuz psihologic asupra unui copil – exercitat de un părinte pentru  a influența în sens negativ relația copilului cu celălalt părinte, este imperios necesar ca un minor ce este supus unui asemenea abuz să urmeze ședințe de psihoterapie pentru îmbunătățirea relației copilului cu părintele înstrăinat.