În situația în care părinții nu mai locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

Însă, în cazul în care părinții nu se înțeleg cu privire la locuința copilului, instanța de tutelă va stabili locuința acestuia la unul dintre ei, potrivit dispozițiilor legale.

Codul civil reglementeză locuința copilului după divorț și prevede că ”Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.”

 La evaluarea interesului copilului, instanța va avea în vedere aspecte precum:

• disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil și de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă;
•  disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a permite celuilalt menținerea relațiilor personale;
•  situația locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
•  istoricul cu privire la violența părinților asupra copilului sau asupra altor persoane;
•  distanța dintre locuința fiecărui părinte și instituția care oferă educație copilului;
• nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
• opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
• istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
• capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
• menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.

Prin urmare, principiul interesului superior al copilului reprezintă elementul principal în jurul căruia gravitează și în raport de care se subordonează toate hotărârile, măsurile și acțiunile referitoare la copil, astfel că, instanța de tutelă poate cenzura înțelegerile părinților referitoare la locuință atunci când acestea sunt contrare interesului superior al copilului.

Astfel că, soluția cu privire la locuința copilului trebuie să fie prevăzută de normele legale dar, în plus, aceasta trebuie să fie conformă cu interesul superior al copilului.

Legislația națională reglementează locuința minorului, în situația separației părinților, în mod statornic, la unul dintre părinți iar părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul.

Cu toate acestea, atunci când vorbim de o înțelegere între părinți și există o relație funcțională între aceștia și nu una de tip conflictual, Comisia Europeană aduce în discuție, cu caracter de recomandare, și o altă abordare cu privire la locuința minorului după divorț.

I. Locuința alternantă (”reședință alternantă”, ”domiciliu alternant”, ”găzduire egalitară”)

Principiile Legislației Europene cu privire la Autoritatea Părintească adoptate de către Comisia Europeană privind legislația familiei prevăd : ”(2) Copilul poate locui în mod alternativ cu titularii autorității părintești, fie ca urmare a unui acord aprobat de autoritatea competentă, fie a unei decizii luate de aceasta din urmă.

Autoritatea competentă trebuie să aibă în vedere următorii factori:

• vârsta copilului și opinia copilului;
•  capacitatea și dorința titularilor autorității parentale de a colabora unul cu celălalt cu privire la aspectele legate de copil precum și situația lor personală;
• distanța dintre locuințele titularilor autorității parentale și școala pe care o frecventează copilul.”

Soluția presupune stabilirea locuinței minorului, în mod alternativ, la fiecare dintre părinți, la diferite intervale de timp, respectiv o săptămână, două săptămâni sau alt interval (i.e. minorul va locui în mod egal la fiecare dintre părinții săi, schimbându-și locuința de la un părinte la celălalt fără ca instanța să stabilească o locuință în mod statornic pentru minor).

S-a arătat în jurisprudența recentă că această variantă pornește de la ipoteza în care sunt întrunite mai multe condiții, precum:

• ambii părinți își exprimă dorința cu privire la stabilirea locuinței minorului la reședința lor;  
• părinții sunt dispuși să coopereze în mod real pentru ca această variantă să fie una benefică minorului, respectiv fiecare părinte are disponibilitatea de a implica pe celălalt părinte în viața copilului;
• ambii părinți pot oferi copilului condiții materiale și afective necesare creșterii, dezvoltării și educării lui, respectiv ambii părinți au capacitatea de a răspunde nevoilor concrete ale minorului;
• copilul își exprimă opinia și preferința de a locui cu ambii părinți.

Prin urmare, relația dintre părinți e necesar sa fie lipsită de conflicte majore și să existe o colaborare și o conlucrare parentală având în vedere interesul superior al copilului.

Desigur, în această situație există atât avantaje cât și dezavantaje pe care părinții ar fi necesar să le cunoască din partea unui specialist-avocat specializat în dreptul familiei.

Cât privește practica judiciară, aceasta nu este una unitară, doar unele instanțe de judecată apreciză ca fiind oportună această abordare (fiind o soluție acordată atât cu titlu provizoriu cât și definitiv).

II. Locuința de tip ”Birdnesting” .

Conceptul juridic de tip birdnesting a fost inspirat din viața păsărilor în care puii nu își părăsesc cuibul ci părinții vin și pleacă, adică copiii rămân într-o singură casă urmând ca părinții să locuiască pe rând cu aceștia în baza planului parental agreat. Pe perioada în care părinții nu locuiesc cu copiii, aceștia trăiesc în locuințe separate sau chiar în aceeași locuință, pe care o rotesc între ei.

Acesta poate fi un aranjament permanent sau temporar pentru a permite copiilor o tranziție mai ușoară la viața de familie divorțată.

Nici în acest caz nu există o reglementare legală, astfel încât copilul  va putea locui în modalitatea solicitată doar dacă părțile se înțeleg în acest sens.

Condiția sine qua non a acestui tip de aranjament este, ca și în cazul locuinței alternante, coparentalitatea cooperantă – atunci când părinții cad de acord asupra unui set de reguli de comportament și conduită printr-un acord  și agreează un astfel de aranjament.

Adică, fără existența unui conflict major în prezența copilului, aranjamentul ”cuib de pasăre” se referă la asigurarea faptului că viața copiilor este minim perturbată, în timp ce adulții, care sunt teoretic mai capabili să facă față perturbării, suportă cea mai mare parte a schimbărilor.  Copiii sunt liniștiți să știe că, deși părinții lor divorțează, ei vor putea păstra rutina, continuitatea și permanența cu care sunt obișnuiți. 

Această situație este favorabilă atunci când părțile nu au ajuns să se separe iar copilul nu e implicat în conflictele părinților, astfel încât el să resimtă cât mai puțin efectele divorțului.

Acest tip de aranjament poate fi unul provizoriu și pentru părinții care nu au încă o locuință personală sau care sunt pe cale de a se muta.

Desigur, în funcție de vârsta copilului, acest tip de aranjament prezintă și dezavantaje întrucât copilul ar trăi probabil o stare de confuzie întrucât nu există o separare clară, părinții nu sunt complet independenți unul de celălalt, ceea ce ar putea face ca minorul să nutrească vise de reunire a părinților și, cu toate că părinții trăiesc o viață separată în timp ce sunt departe de copil, acesta nu face parte din ea și nu o experimentează.

Un alt dezavantaj pe care îl amintim cu privire la alegerea acestui tip de aranjament ar fi cheltuiala implicată întrucât întreținerea a mai multor imobile poate fi împovărătoare pentru părinți și pot apărea pe viitor discuții cu privire la cheltuieli de întreținere, utilități, menaj etc.

De asemenea, apariția unui alt partener în viața fiecărui părinte ar putea fi un factor generator de conflicte în situația în care acel părinte e nevoit să își împartă viața între cele două familii.

***

Prin urmare, orice tip de aranjament e necesar să aibă la bază interesul superior al copilului iar criteriile avute în vedere sunt condițiile materiale și morale pe care părintele le oferă copilului, legătura dintre părinte și copil, disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a se dedica creșterii și educării copilului, vârsta copilului, deschiderea părintelui pentru a da posibilitatea copilului de a avea relații personale și cu celălalt părinte.

Stabilirea locuinței unui minor nu înseamnă doar asigurarea unui spațiu de locuit de către unul dintre părinți ci chiar îngrijirea și educarea permanentă de care are nevoie copilul.

Având în vedere aceste argumente, instanța are rolul de a analiza în concret în ce mod și în ce structură o astfel de locuință alternantă sau acest tip de locuință ”birdnesting” este în interesul superior al minorului, examinând toate elementele componente fiecarei situații în parte.

O relație armonioasă și echilibrată cu ambii părinți se poate dezvolta și în ipoteza în care domiciliul copilului este stabilit doar la unul dintre ei iar părintele la care nu locuiește în mod statornic minorul se implică în toate măsurile care îl privesc și are o configurație a programului de legături personale în raport cu programul personal al acestuia și vârsta minorului.

Exercitarea autorității părintești în comun are tocmai rolul de apropia părinții de copil și de a-i implica pe aceștia deopotrivă în viața minorului, independent de locuința pe care ar avea-o copilul.