Codul civil, prin disp. art. 400 alin. (2), reglementeză locuința copilului după divorț și prevede că ”Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.”
Astfel că, orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului si, de asemnenea, orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, potrivit legislației în vigoare.
Dispozițiile legale prevăd locuința minorului prin prisma caracterului de stabilitate a locuinței după separația părinților, aceasta fiind stabilită de către instanța de judecată, la unul dintre părinți, urmând ca celălalt părinte să-și exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, acestea stabilindu-se în raport cu interesul superior al copilului.
Pe lângă locuința unică, prin care copilul locuiește majoritar cu unul dintre părinți există și locuința alternantă (”reședință alternantă”, ”domiciliu alternant”, ”găzduire egalitară”) fiind un tip de aranjament prin care copilul locuiește perioade aproximativ egale cu fiecare dintre cei doi părinți, acest aranjament fiind posibil doar în situația exercitării în comun a autorității părintești.
Ab initio, trebuie precizat că nu există un temei legal intern pentru locuința alternantă.
Principiile Dreptului European cu privire la Autoritatea Părintească adoptate de către Comisia Europeană privind legislația familiei la data de 27 martie 2007, Principiul 3:20, prevede: ”(2) Copilul poate locui în mod alternativ cu titularii autorității părintești, fie ca urmare a unui acord aprobat de autoritatea competentă, fie a unei decizii luate de aceasta din urmă. Autoritatea competentă trebuie să aibă în vedere următorii factori:
a). vârsta copilului și opinia copilului
b). capacitatea și dorința titularilor autorității parentale de a colabora unul cu celălalt cu privire la aspectele legate de copil precum și situația lor personală;
c). distanța dintre locuințele titularilor autorității parentale și școala pe care o frecventează copilul.”
Sub același registru, având rol de recomandare, un alt temei cu privire la situația locuinței alternante a minorului îl constituieRezolutia nr. 2079/2015 Consiliului Europei privind egalitatea și responsabilitatea părintească comună: rolul taților, Adunarea Parlamentară care solicită Statelor membre ale Consiliului Uniunii Europene:
(…)
5.5.să-și introducă în legislație principiul de reședință alternantă, în urma separării, limitând orice excepții la cauzele care implică abuzul sau neglijarea copilului ori violența domestică, iar volumul de timp pe care copilul îl petrece cu fiecare părinte să fie ajustat în funcție de nevoile și interesele copiilor;”
Soluția presupune stabilirea locuinței minorului, în mod alternativ, la fiecare dintre părinți, la diferite intervale de timp, respectiv o săptămână sau două săptămâni (i.e. minorul va locui în mod egal la fiecare dintre părinții săi, schimbându-și locuința de la un părinte la celălalt fără ca instanța să stabilească o locuință în mod statornic pentru minor).
S-a arătat în jurisprudența recentă că această variantă pornește de la ipoteza în care sunt întrunite mai multe condiții, precum:
- există o înțelegere între părinți cu privire la stabilirea locuinței minorului la reședința lor;
- există disponibilitate din partea fiecărui părinte de cooperare și implicare în viața copilului;
- domiciliile părinților sunt apropiate unul de altul, respectiv de unitățile de învățământ;
- ambii părinți au condiții materiale necesare creșterii minorului și capacitatea de a răspunde nevoilor concrete ale minorului, fără existența unor situații ce implică abuzul sau neglijarea copilului ori violența domestică;
- opinia copilului, dacă are vârsta legală audierii.
Argumente PRO
Acest tip de aranjament se poate dovedi benefic pentru minori dar numai în paralel cu o colaborare a părinților, fără să existe conflicte majore între aceștia. Copiii pot beneficia de pe urma acestui aranjament atunci când aceștia își doresc să petreacă timp egal cu ambii părinți.
Argumentul principal ar fi acela că părinții sunt implicați în mod egal în ceea ce privește procesul de creștere și educare a minorului și petrec timp în mod egal alături de copilul lor.
Unele studii psihologice efectuate în S.U.A. favorizează locuința alternantă, precizând că ”aceasta ar conduce la rezultate mai pozitive pentru copii sub aspect emoțional, comportamental și al sănătății ca urmare a implicării active a ambilor părinți în viața copilului și a menținerii relației părinte-copil de o manieră similară celei de dinainte de separație.”
Stabilirea unui domiciliu alternant pentru copii poate fi benefic doar atunci când nu există cauze care implică abuzul sau neglijarea copilului ori violența domestică.
O conditie este aceea ca parintii sa fie de acord cu un astfel de aranjament, urmând ca instanta de judecată sa dispună în acord cu voința acestora.
Această înțelegere a părinților de tip domiciliu alternant poate face și obiectul unui acord de mediere elaborat de către mediator și consființit de către instanța de judecată.
Argumente CONTRA
Un prim argument ce se impune a fi reținut este acela că nu există o reglementare legală, legiuitorul roman a prevăzut locuința minorului ca un element de stabilitate în situația separației părinților, domiciliul stabilindu-se, în mod statornic, la unul dintre ei iar părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, acestea stabilindu-se în raport cu interesul superior al copilului.
În al doilea rând, astfel cum este prevăzut în literatura de specialitate, atunci când între părinți există o relație conflictuală, ”locuința alternantă este cea mai distructivă opțiune pentru minori întrucât există un risc mai crescut ca aceștia să fie implicați în conflict”. [a se vedea B. Fehlberg, B. Smyth, M, Maclean, C. Roberts – ”Legislating for shared time parenting after separation: A research review” – 2011]
Prin urmare, relația dintre părinți e necesar sa fie lipsită de conflicte majore și să există o colaborare și o conlucrare parentală având în vedere interesul superior al copilului.
Al treilea argument ce reiese din stabilirea domiciliului alternant este dificultatea în stabilirea ulterioară a domiciliului minorului, la împlinirea vârstei de 14 ani (în vederea eliberării cărții de identitate) întrucât funcția domiciliului este de a identifica persoana, implicit și minorul, printr-un loc geografic stabil, unde își are locuința principală.
În atare situație, s-ar impune un plan parental ( a se vedea https://ancaneagu.ro/planul-parental) sau o înțelegere ulterioară cu privire la stabilirea pe viitor a unui domiciliu stabil, după împlinirea vârstei de 14 ani sau această înțelegere să fie una temporară, până la împlinirea acestei vârste.
În al patrulea rând, în practica judecătorească, s-a reținut că mutarea copilului la fiecare două săptămâni/o săptămână ar avea un efect negativ, conducând la instabilitate în viața acestuia, crearea unui sentiment de neapartenență într-un spațiu locativ propriu și afectând programul obișnuit al minorului.
***
Având în vedere aceste argumente, instanța are rolul de a analiza în concret în ce mod și în ce structură o astfel de locuință alternantă este în interesul superior al minorului, examinând toate elementele componente fiecarei situații în parte.
Rețineți că o relație armonioasă și echilibrată cu ambii părinți se poate dezvolta și în ipoteza în care domiciliul copilului este stabilit doar la unul dintre ei iar părintele la care nu locuiește în mod statornic minorul se implică în toate măsurile care îl privesc.
Exercitarea autorității în comun de către ambii părinți are tocmai rolul de a apropia părinții de copil și de a-i implica pe aceștia deopotrivă în viața minorului, independent de locuința pe care ar avea-o acesta.
Recent Comments