Unul dintre efectele negative ale divorțului, atunci când există copii minori, este fenomenul alienării parentale definit de către psihologi ca fiind o formă de abuz emoțional grav asupra copilului.

Despre alienarea parentală s-a scris foarte mult însa durerea parinților care trec printr-o astfel de experiență rămâne nescrisă, ea neputând fi cuantificată.  Articolul meu tinde sa tragă un semnal de alarmă către autoritățile responsabile, activându-se obligația procedurală a statului, dedusă din art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care, prin agenții săi  (instanțele de judecată, DGASPC, SPAS) are rolul de  a interveni  în a lua toate măsurile necesare,  având în vedere interesul superior al minorului, pentru restabilirea unor relații normale  pe care acești  părinți alienați (părinți care sunt îndepartați de proprii copii) le aveau în trecut cu copiii acestora.

Voi reda infra despre acest concept numit alienare parentală.

Alienarea parentală  este, după definiția propusă de profesorul si cercetătorul american de psihiatrie Richard A. Gardner (1931 – 2003), activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte.

În România a fost introdus acest termen în anul 2016, fiind catalogat ca fiind o formă de abuz emoțional sever asupra minorului.

Prin Dispozitia 31/2021 se abrogă Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi a prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună.

Această abrogare nu afectează cu nimic existența acestui fenomen despre care se vorbește la nivel internațional și pe care îl regăsim sub diferite titulaturi precum ”problemă relațională părinte-copil”, ”abuz psihologic asupra copilului”, ”copil afectat de problemele relaționale dintre părinți”, toate acestea referindu-se la conceptul de alienare parentală.

De asemenea, art. 94 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului definește  abuzul asupra copilului ca fiind ”orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.”

În esență, scopul alienării este câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui înstrăinat ( în mod intenționat) urmărindu-se chiar  excluderea acestuia. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde și asupra familiei părintelui alienat, precum și a prietenilor și apropiaților săi.

Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (i se “spală creierul”), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a i se sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este vorbit de rău în fața copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele alienat sunt restricționate sau alienatorul încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emoțional asupra copiilor în fața căruia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau nivelul de educație al alienatorului.

Ceea ce reprezintă un factor îngrijorator pentru părinții implicați este, în esență, ”instalarea” acestui fenomen al alienarii ca un program de calculator ce este implementat copilului ca fiind  rapid și, în egală măsură, șocant pentru părinții alienați  iar antagonic, părinții alienatori consideră un act de mândrie, că au o ”relație apropiată” cu copilul lor, recompensându-l deseori, majoritatea susținând ca acel copil este foarte atașat însă în realitate acesta este supus unui control sever din partea părintelui alienator indus prin acțiuni subtile sau exprese.

În aceste familii, în care copiii sunt alienați, nu părinții sunt cei ce îsi resping copiii sau îi înstrainează (cum deseori susțin părinții alienatori) ci copiii sunt cei care își resping părinții. Multi copii devin ostili și ei la rândul lor (ca și părintele alienator) la adresa celuilalt părinte, aducandu-le acuzații nefondate, iraționale ( auzite de la părintele alienator, ei neavând posibilitatea, prin prisma vârstei, de a filtra astfel de informații)  afectand grav calitatea relației dintre aceștia.

Potrivit profesorului de psihiatrie Richard Gardner, acesta a identificat opt indicii specifice ale alienării parentale, acestea fiind:

1. Campania de denigrare.

Prin cuvinte repetate (acuzații, reproșuri, jigniri) părintele înstrăinat este reprezentat în mod negativ în fața copilului prin degradarea imaginii acestuia. Nu se folosesc întotdeauna cuvinte pentru exercitarea unei influențe ci pot fi si expresii ale feței, atitudini sau subînțelesuri, manifestări sonore ce duc la devalorizarea părintelui exclus sau transformarea acestuia într-o persoană nesemnificativă. Această campanie are menirea de a induce copilului că acel părinte ”l-a părăsit”, ”nu-l iubeste”, ”a furat lucruri din casă”, ”minte”, ”a fost violent” , aspecte neadevărate, neprobate și induse copilului ca fiind adevărate astfel încât copilul începe să preia și el la rândul lui din aceste expresii, acuzându-și părintele de aceleași fapte fără să le fi trăit sau văzut în realitate. În esentă, i se repetă neîncetat aceleași idei pe care copilul le adoptă într-un mod tacit. Astfel,  copilului i se inoculează ideea de ură (copiii nu urăsc decât dacă sunt învățați să o facă) astfel încât acesta începe să manifeste dispreț față de părintele nu de mult foarte iubit.

 ”De cand a inceput sa se vorbeasca despre imagine sau despre egalitate, parintii au intrat in competitie, nu mai formeaza o echipa. Dar ceea ce vreau eu sa va spun este ca o instanta poate fi ajutata de fapte ca sa vada ce se petrece – si fapta aceasta este defaimarea, iar cand un parinte il defaimeaza pe celalalt exista riscul aparitiei alienarii”. Dr. Cristian Andrei

2. Argumente neconvingătoare sau iraționale.

Motivele invocate de copil pentru a justifica respingerea părintelui sunt lipsite de consistență și iraționale. Copilul îi spune părintelui respins că ”nu vine la el pentru că nu vrea el, fiind dorința și alegerea lui”, fără un motiv plauzibil sau logic, ”cealaltă casă e casa în care s-a născut”, ” tu mă obligi să fac teme, mă obligi să mă spăl”, ”nu sunt frumoase cadourile tale” etc.

3. Absența ambivalenței.

Copilul consideră părintele alienator bun iar pe cel alienat rău. Unul este adulat în fața căruia cerșește atenție și îl sufocă cu complimente iar celălalt este respins și aspru criticat. (i.e., dacă părintele alienat pune limite, părintele abuzator învață copilul că limitele sunt un abuz asupra lui iar copilul le percepe ca pe o obligație imperativă, intrusivă asupra lui; ex., ”tati îmi dă ciocolată cât vreau iar tu ești o mamă rea pentru că nu îmi dai cât îmi dă și tati” , ”tu mă obligi să fac teme/ să mă culc la oră fixă, mă obligi să fac duș, să mă spăl pe dinți/tata îmi dă voie să fac ce vreau”, ”nu mă lași la jocuri video cât vreau eu”copilului fiindu-i indus de către părintele alienator că celalalt părinte nu ține cont de dorințele acestuia, fiindu-i impuse aceste ”obligații” peste voința copilului. În aceste exemple m-am referit la tată ca fiind părintele alienator pentru că am întâlnit în practică mai des la tați acest profil însa se întamplă  și ca  mamele să fie părinți alienatori.

Diferența este una colosală ca urmari produse asupra copiilor în a fi rupt de mamă versus tată, potrivit opiniei specialiștilor.

4. Fenomenul ganditorului independent.

În acest context, copilul susține că el însuși alege să refuze relația cu părintele alienat, să nu vină în vizită la acesta sau să petreacă nopțile, folosindu-se de dorința și alegerea lui. Ex., ”Nu tati/mami îmi spune să nu vin la tine ci eu nu vreau. El/Ea îmi spune să vin la tine dar eu nu vreau.”

Aceste convingeri i-au fost induse copilului de către părintele alienator, copilul neobservând că a fost manipulat sau influențat, având în vedere vârsta acestuia. Parintele alienator va susține în fața instanței sau în prezența apropiaților că el își dorește ca minorul să dețină o relație apropiată cu celalalt părinte și sprijină cât poate de mult această relație dar copilul nu vrea și nu se poate opune dorinței copilului. Mai adaugă că un copil nu trebuie să fie obligat să facă ceva împotriva dorinței lui spunând deseori copilului că e mare, e barbat (în cazul unui băiețel, chiar dacă are 7 ani) și va lupta până la sfârșit pentru el ca nimeni să nu îl forțeze. Părintele alienator își urmărește obiectivul în mai mulți pași.  Mai  întai începe să critice celălalt părinte și să aducă multe jigniri sau ostilități la adresa părintelui alienat în prezența copilului ca mai apoi să spună copilului – ”e alegerea ta dacă vrei să te duci la el sau nu. Mai poate spune   : ”acolo vei mânca/dormi/îmbrăca singur dar dacă tu îți dorești să te duci acolo, ești liber. Eu nu te pot obliga. Mai poate continua ”e alegerea ta dacă te duci și ești liber să o faci-dar de mine nu vei mai auzi/nu te mai întorci la mine/nu te mai duc unde îți place/îți anulez abonamentele la diferite activități. Deci, e alegerea ta dacă te duci sau nu. Eu îți dau voie.” Din aceste discuții, copilul va reține că tatăl îi permite să meargă la mamă dar este alegerea lui de a nu merge, fiindu-i indusă frica, amenințarea cu  părăsirea și abandonul.

5. Sustinerea necondiționată a părintelui alienator.

 Copilul îi ia apărarea părintelui alienator indiferent de comportamentul grav al acestuia.  Ex., ”ce ți-a făcut tati/mami? Tu ești cea/cel care te-ai separat de noi; Nu este adevărat ce spui despre tata/mama, nu el te-a jignit ci tu l-ai jignit pe el; Tati nu minte niciodată,el este un om de cuvânt, tu ești o mincinoasă”. Copilul este de nerecunoscut de către părintele alienat, comportându-se ca un ”adevărat soldat” în executarea sarcinilor impuse și induse prin manipulare subtilă. Acest fenomen se întamplă întrucât părintele alienator se impune ca părinte dominant sădind astfel în percepția copilului un sentiment de dependență totală (dominație psihologică) care se manifestă în exterior printr-o stare de angoasă și chiar teamă când știe că un fapt nu este pe placul tatălui (ca părinte alienator). Șantajul emoțional se realizează prin retragerea afecțiunii și sprijinului în activitățile plăcute copilului.

6. Absența vinovăției.

Copilul nu se simte vinovat de excluderea părintelui alienat și nici pentru suferința produsă acestuia. Acesta nu este recunoscător pentru niciun serviciu, cadou, ajutor oferit de părintele alienat. Ex., ”nu-mi pasă de banii cheltuiți de tine”, ”nu-mi place niciun cadou de la tine”, ”nu vreau sa port hainele astea”, ”dulciurile sunt expirate”, ”mâncarea nu este bună” ”ce-mi pasă dacă distrug casa/laptopul/jucăria, nu sunt ale mele, asta nu este casa mea”. Tot acest comportament este unul manipulat si indus de către părintele alienator. Copilul poate merge până într-acolo încât se declară mulțumit că a scăpat de acel părinte fără vreo urmă de remușcare.

7.Scenarii învățate și repetate.

Copilul este implicat activ în campania de denigrare dusă de către părintele alienator și este învățat cum să vorbească și cum să se comporte în prezența părintelui alienat. În vocabularul copilului regăsim aceleași expresii pe care le regăsim și în vocabularul părintelui alienator. Ex., ”nu vreau să vin sau să dorm la tine pentru ca eu nu îmi doresc”, ”nu mă poți obliga”, ”ai plecat pentru că nu mă mai iubești, tu te iubești doar pe tine”, ”vreau sa rămân în casa în care m-am născut pentru că aia este casa mea”, ”m-ai abandonat”, ”nu mă mai stresa, nu mă mai dispera, nu mă mai înnebuni”, ”ești o mincinoasă/ești un mincinos” – expresii nepotrivite pentru copii de vârste mici. Ei pot fi învățați și ce să susțină în fața judecătorului, în cazul audierii acestora, în fața psihologului – în cadrul consilierii/evaluării/expertizării acestuia și în fața părintelui alienat. Sunt învățați străzile din oraș, locurile pe unde circulă în general cu părintele alienat astfel încât să poată da cât mai multe detalii când este întrebat, copilul fiind permanent sub controlul și supravegherea părintelui alienator.

8. Extinderea ostilităților și a animozității și asupra familiei sau apropiaților părintelui alienat.

Copilul poate refuza deplasarea la domiciliul rudelor părintelui alienat sau la domiciliul anumitor apropiați cu care a mai interacționat în trecut susținând că ”nu are chef să meargă”, în realitate  fiindu-i interzis de către părintele alienator sau auzind discuții ostile la adresa acestora din partea părintelui alienator și pentru a nu greși în fața acestuia, de frică, alege să nu meargă.

Pentru cei neimplicați în astfel de situații este greu de conceput  cum un copil poate proceda într-o asemenea manieră însă, toate aceste critici și acuzații nefondate vin pe un fond emoțional intens, aceștia nedorind sa știe altă realitate decât cea a lor. Este ceea ce psihologii numesc ”spălare pe creier”, copiii asistând sistematic la un ”bombardament” continuu de critici dure la adresa celuilalt părinte, fiind uneori chiar încurajati să participe în mod activ la aceste certuri umilitoare, intrând într-o alianță nesănătoasă cu părintele alienator, respectiv : ”Ai auzit ce a zis?” ”Vrea să se separe de noi!” ”Ai văzut ce tupeu are are?” ”Și-a refăcut viața! ”Are pe altcineva!” sau ”O să scăpăm noi și de asta!”.

Ex aequo, alienarea se poate extinde si asupra familiei părintelui alienat prin raspândirea animozității astfel încât copilul nu se mai simte în siguranță în prezența celor asociați cu părintele pe care îl urăsc, simțind nevoia să își sune foarte des părintele alienator, astfel cum este învățat în cele mai multe cazuri, copilul povestind toate detaliile și de multe ori chiar  exagerându-le. Copilul este învățat să mintă, să nu raspundă la întrebările părintelui alienat, să ascundă adevărul, să  țină secrete, sa fie ostili și să exagereze în mod negativ anumite evenimente, mergând până la a aduce anumite acuzații neadevărate la adresa părintelui alienat doar pentru a-și susține legătura de loialitate pe care o are cu părintele alienator.

În același registru, părintele alienator poate avea de partea lui întreaga sa familie care la rândul ei poate aduce acuzații părintelui înstrăinat și este mai grav daca toate aceste acuzații se petrec în prezența copilului. Ex., mama părintelui alienator aducea acuzații celuilalt părinte, în prezența copilului, iar copilul era atât de speriat încat s-a retras, acoperindu-și urechile pentru a nu fi martor la  toate acele acuzații false aduse la adresa părintelui iubit (mamei acestuia). Riscul unui astfel de eveniment este ca minorul să devină confuz, frustrat, tensionat, e făcut să creadă că orice contact cu părintele iubit este periculos astfel încât i se creează anxietate și se accentuează dependența acestuia de părintele alienator.

În toată această situație, cel care suferă cel mai mult este evident copilul care naște un sentiment de confuzie întrebându-se cum de până ieri mama (în cazul în care mama este părintele înstrainat/alienat) era cea mai iubită ființă, unica care i-a dat naștere, care l-a ținut în brațe de mic si care l-a îngrijit, persoana față de care își manifestă dragostea necondiționat la nivelul cel mai intens posibil și, dintr-o data, tot acest sentiment este năruit fiind nevoit să își ascundă sentimentele, să se simtă vinovat în a-și manifesta dragostea și mai mult, de a învăța să fie ostil si acuzator la adresa acestui părinte.

Ceea ce este necesar a se reține este că alienarea parentală  încalcă dreptul fundamental al copilului de a avea o viață de familie sănătoasă, deteriorează relațiile afective cu părintele sau cu alți membrii ai familiei și constituie o formă de abuz emoțional grav asupra copilului.

Instanțele de judecată au un rol foarte important în aceste cazuri în a  analiza profilul părintelui alienator în paralel cu materialul probator administrat, întrucât acești parinti au un comportament disimulat și aparent colaborează în prezența autorităților pentru a-și promova o imagine pozitivă însă aceștia rămân în cele din urmă doar la acte de verbalizare în fața instanțelor sau a autorităților abilitate, acte care nu se coroborează în realitate cu nicio faptă concretă .

De altfel, Daniela Pantazi, Purtător de cuvânt la Consilul Suprem al Magistraturii, declara: “În momentul în care suntem nevoiţi să luăm o decizie cu privire la stabilirea unui program de vizită a părinţilor divorţaţi sau să asistăm la situațiile de conflict la care sunt supuşi copiii în sala de judecată, atunci intervine situaţia delicată. Este foarte important ca noi să recunoaştem astfel de cazuri de alienare parentală atunci când apar şi este proritar să avem judecători formaţi cu privire la acest fenomen”.

Practicile și strategiile folosite de catre parintii alienatori sunt tehnici de influențare ale comportamentului și emoțiilor unui copil în scopul de a realiza acțiuni sau de a face alegeri conforme sentimentului de loialitate dezvoltat față de adultul semnificativ. Acestea sunt procese lente și insiduoase ale căror consecințe pot fi  evidente și imediate însă au efecte în timp, caracterizate prin tulburari de comportament ale copilului, de adaptare, de tip nevrotic.

Marea  majoritate a minorilor abuzați nu încetează niciodată să spere ca vor fi acceptați sau iubiți de către părintele alienator. În procesul de manipulare al părinților alienatori, aceștia folosesc ca strategie retragerea iubirii si astfel își pedepsesc copilul prin aceasta metodă. Deseori, copilul este învațat sa își ceară scuze în mod exagerat, să își arate continuu iubirea față de acest părinte fiind nevoit să îi declare o  dragoste permanentă, să stea de mână cu el sau doar în preajma și sub suprevegherea acestuia, copilul fiind ”atârnat” deseori, la propriu, de gâtul părintelui manipulator. În apărarea lor, părinții alienatori îi spun copilului că celălalt părinte l-au abandonat prin plecarea lor, că l-au părăsit și  singurul care este alături de el si care nu îl va parasi niciodata este el, parintele alienator. Copilul, pentru a se apăra împotriva acestui abuz psihologic sever, deseori manifestă anumite trăsaturi, chiar sindroame ce pot  fi descoperite doar de către specialiști competenți și asumați și care nu se lasă intimidați de profilul autoritar și manipulator al părintelui alienator.

Copiii sunt supuși continuu unor informatii negative despre celalalt parinte, acestia păstrând o respingere față de părintele alienat. Dacă nu ar exista contribuția părintelui alienator, furia s-ar disipa în timp și  nu s-ar mai ajunge la respingerea părintelui de catre copil.

 Parintele alienator poate avea o campanie pasivă sau activă în distrugerea relației dintre celălalt părinte și copil (activă prin spălarea creierului copilului zilnic cu informații negative și pasivă prin neluarea niciunei măsuri concrete în sprijinirea relației dintre copil și părintele alienat – obligație legală, prevazută de lege pe care acesta o încalcă sau prin tolerarea comportamentului negativ al copilului față de părintele alienat, deseori chiar provocând acest comportament).

Pentru a împiedica întâlnirile copilului cu părintele nerezident, părintele alienator îl implică de multe ori în diferite activități atrăgătoare pentru copil chiar înainte de începerea programului cu acesta iar apoi le întrerupe brusc și anunță ca e timpul ca minorul sa meargă cu celalalt părinte pentru ca minorul să fie împotriva petrecerii timpului cu acesta câtă vreme se simțea foarte bine în compania celuilalt părinte.

Părinții iubitori se îngrijesc de siguranța emoțională a copiilor lor, în timp ce părinții duri și abuzivi din punct de vedere emoțional intensifică temerile și nesiguranța acestora.

Protecția împotriva abuzului psihologic al minorului sau de orice natură ar trebui să primeze oricărui alt principiu aplicabil de catre  instanța de tutelă în pronunțarea unei hotărâri în ceea ce privește stabilirea domiciliului unui minor. Dacă ne raportăm la alienarea parentală a unui minor nu mai putem vorbi de o opinie sinceră a minorului, prin audierea acestuia (opinie care ar fi una influențată și indusă).

Ipso facto, un astfel de comportament nu urmărește decât să intensifice durerea copiilor. Denigrarea ucide orice manifestare spontană de afecțiune, copiii inhibându-și reacțiile față de unul dintre parinți pentru că le este frică să nu-l dezamagească pe celalalt sau să pară neloiali. În copii se naște sentimentul de vinovație, ei fiind convinși că dragostea lor față de părintele denigrat trebuie să rămînă un secret bine păstrat.

Denigrarea poate lăsa urme mult mai adânci și mai durabile când criticile aduse unuia dintre părinți sunt extrem de dure, când copilul are o vârstă fragedă si când părintele nu depune niciun efort pentru a diminua impactul cuvintelor greșit alese. În asemenea situație copilul devine confuz având o percepție distorsionată ca efect al influenței păritelui alienator.

Este imperios necesar ca un minor ce este supus unui asemenea abuz să urmeze ședințe de psihoterapie. Din punctul meu de vedere, având în vedere că părintele alienat se poate confrunta cu lipsa acordului părintelui alienator, instanțele de judecată ar trebui să dispună, în mod obligatoriu, atunci când se evocă alienerea parentală, consilierea  psihologică a copiilor prin urmarea unor ședinte de consiliere psihologică/psihoterapie.

***

Închei prin a preciza că toți copiii își iubesc ambii parinti. Ura nu este o emoție naturală la copii. Ura se învață. Un parinte care își învață copilul să își urască celălalt părinte reprezintă un pericol grav pentru sănătatea mentală și emoțională a acelui copil.

Atacurile constante asupra dezvoltării cognitive a copilului influențează starea de sănătate a acestora, prof. dr. Alexandru Vladimir Ciurea, Șef Secție Neurochirurgie Spital Sanador, declarând: ”La nivel neurologic, copilul este foarte afectat de discuțiile dintre părinți și încercările acesora de a-i schimba percepția unul asupra celuilalt. Creierul său suferă un atac psihologic constant care îl va afecta ulterior. Dezvoltarea emoțională a copilului va avea de suferit iar impactul pe viitor va fi vital.”

Av. Med. Anca Lăcrămioara  Neagu